De mult, pe timpul domniei lui ştefan cel mare, pe când ţara românească nu era unită încă şi ţinuturile munteniei şi moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă mare între plăieşii lui ştefăniţă şi armia turcească, care năpădise ca frunza şi iarba pe pământul moldovei. bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani, faţă de oastea lui ştefan, moldovenii au căzut biruiţi. voievodul, amărât în suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului vrăjmaş, ca să nu fie prins şi, rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea putnei. pe atunci, în vrancea nu erau sate cu lume multă, ca în vremea de astăzi şi nici locuri goale şi dealuri chelbaşe, cum se văd acum. codrii stăpâneau mai peste tot şi abia unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse pe la poalele pădurilor, lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani, care-şi păşunau oile prin golurile şi poienile munţilor. după atâta umblătură prin codri, nimeri prin asfinţitul soarelui la o casă de pe dumbrava bârseştilor. aici, o babă bătrână torcea dintr-un fuior de cânepă pe prispa casei. – bună ziua, bătrânico, zise voievodul descălecând şi legând calul de ţâţâna porţii. – bună să-ţi fie inima, voinice, răspunse blând bătrâna care, uitând să mai tragă fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este. – fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mâncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin, că tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea. baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte cu mămăligă şi brânză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle. când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat cu sarica cum se afla şi aţipise, căci, după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare obosit. îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie străinul acesta cu părul bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde doar mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să le tulbure cineva liniştea. tot uitându-se aşa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se lăsase puţin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz. îndată îşi dădu cu ideea că nu poate să fie altul decât ştefan vodă, domnul moldovei, despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi alungată, iar el s-a retras în munţi. alcatuiti planul textului va ! iurgent multe puncte!

Фари228    1   06.09.2019 01:00    0