BĂTRÂNUL POET Trece îndârjit, ca pe grele talazuri,
cu anii războindu-se, cu zilele – noian.
Ochii iubirilor mari îl urmează,
iar setea lor bântuie fără alean.

Şi nu e răgaz de cei fără număr,
purtaţi ca pe umeri în conştiinţă,
îl strigă de pe măgurile lumii,
cu neînduratul tribut al credinţei.

Unde e pavăza ce i-ar ascunde
fruntea pleşuvă, spinarea gârbovită?
Pe fiece zi, ca pe-o carte profundă,
gândul drumeţ în tremur ezită.

Vitregă trece ora hodinei,
dar nu-s oboseli pentru ciudata-i fire,
apare cu verbul sclipind de lumină,
cu harul năstruşnic al înnoirii.

Şi iar e de faţă cu cei ce-l aşteaptă,
înalt în tărie, purtând diademă,
stăpân pe a graiului taină şi faptă
şi nebiruit făurar de poemă.
SEPOATE MESAJUL ACESTEI POEZI​

shok0    2   31.03.2021 19:38    0